Perfectionismul sau cum ne amagim prin excelenta

Perfectionismul sau cum ne amagim prin excelenta

Imi aduc aminte de un prieten din copilarie de nota 10, cum spuneau profesorii pe atunci, care participa la toate olimpiadele, dar care greu reusea sa se bucure de rezultatele bune obtinute. Era un copil stresat care iesea foarte rar la joaca, pentru ca daca nu avea teme de facut, avea de citit sau de lucrat din culegeri.  Mai tarziu, ajuns la facultate a reusit sa mentina acelasi ritm si sa fie sef de promotie. Ramas in mediul academic a inceput  sa stabileasca scopuri tot mai inalte, sa intre in cat mai multe proiecte si grant-uri.  Ne-am intalnit odata la cafea si povestind despre ce mai face fiecare, l-am felicitat pentru noile proiecte si l-am intrebat daca ii place ce face si daca este multumit.  A stat un pic pe ganduri si mi-a dat un raspuns care m-a uimit : In toata alergatura asta si drumul meu spre succes m-am intrebat daca lucrurile astea m-au facut cu adevarat fericit sau au fost pur si simplu un mod de a-mi demonstra in permanenta mie si celorlalti ca sunt bun, valoros. Am simtit tot timpul o presiune invizibila sa fac mai mult si mai mult! Rezultatele au venit si ele, dar am ramas cu acelasi gust amar, ca nu e suficient. Poate trebuia sa o iau mai usor! Imi aduc aminte ca nu puteam sa savurez o vacanta complet, pentru ca imi faceam deja planuri pentru un nou proiect. Apoi am ajuns tot mai anxios si deprimat. Nu reuseam sa ma bucur niciodata de o realizare, pentru ca mintea mea era deja in viitor, la urmatorul plan!

Sunt multe persoane cu stima de sine vulnerabila, pentru care perfectionismul si controlul excesiv devin metode de a se proteja impotriva indoielilor legate de valoarea personala. Nu sunt niciodata multumite de succese, iar drumul spre performanta este unul chinuit, lipsit de placerea devenirii. Anticipeaza esecul, pregatesc totul pana la cele mai mici detalii, repeta excesiv, verifica, se streseaza, iar planifica si tot asa… Apoi ajung sa se intrebe:  De ce fac toate astea? De ce trag atat de mine? De ce nu sunt multumit? Chiar daca reusesc sa obtina ce si-au propus, minimalizeaza aceste reusite si au in permanenta un sentiment de insatisfactie.

La persoanele perfectioniste exista iluzia ca daca nu tinzi spre perfectiune, nu te poti bucura de viata   si nu poti fi fericit. Cu alte cuvinte considera ca o sarcina cu cat este indeplinita mai bine cu atat satisfactia este mai mare. Lucrurile nu stau chiar asa! Ca sa te convingi o sa te invit sa faci un mic exercitiu anti-perfectionism. Pentru o saptamana noteaza pe o foaie nivelul de satisfactie pe care il obtii din realizarea unor  activitati cat mai variate:  a face un bilant, a organiza o sedinta la lucru, a manca un fruct, a face curat, a te plimba, a inota, etc.  Evalueaza cat de perfect au fost realizate aceste activitati pe o scala de la 1 la 100. Acest exercitiu este propus de David Burns pentru a rupe legatura iluzorie dintre perfectionism si satisfactie. Vei realiza ca nu trebuie sa faci ceva perfect ca sa-ti ofere satisfactie. Nu trebuie sa fii inotator de performanta si sa inoti fara nici o greseala, ca sa te simti bine cand faci asta, nu e nevoie sa te cronometrezi sau sa fii atent de fiecare data cat de bine ai executat miscarile sau cat de corect ti-ai sincronizat respiratia.

O alta eroare pe care o fac adesea persoanele perfectioniste este focalizarea excesiva pe rezultatele finale si mai putin pe proces in sine. Evalueaza nivelul de performanta dupa rezultat, indiferent ca unele etape din proces au fost bine realizate. Nivelul de responsabilizare este maxim, iar perfectionistul tinde sa preia toata responsabilitatea asupra sa, facand adesea atribuiri interne  pentru tot ce i se intampla. Astfel, el va evalua respingerea la un interviu drept un esec si un semn de slaba performanta, desi exista o multitudine de factori care nu intra in controlul sau si tin de conjunctura: solicitarile postului, compatibilitatea cu postul respectiv, subiectivitatea evaluatorului etc. 

Persoanele perfectioniste au o teama mare de greseli. Ele incearca sa faca fata acesteia prin diferite metode: verificari, confirmari, cautarea excesiva de feedback de la ceilalti sau evitari. O metoda buna de a face fata perfectionismului este de a invata sa faci greseli. Suna simplu dar putini stiu sa o faca. Astfel, trebuie sa inveti sa accepti ca esti o fiinta umana imperfecta, vulnerabila, care greseste, dar cu toate astea ramane demna de respect, intelegere si dragoste.

Modalitatea in care raspunzi acestei vulnerabilitati percepute face diferenta. Poti sa te comporti ca si cand ar trebui sa acoperi ceva rusinos sau poti sa o consideri un semn al unicitatii tale ca persoana. Totul vine de la capacitatea de acceptare a propriei persoane. Cand reusesti sa faci asta, ceva frumos se intampla cu tine: devii autentic! Nu mai ai nevoie de ceilalti sa-ti fie oglinda! Nu mai simti nevoia sa joci un rol, sa pari cumva, incepi sa te simti bine in pielea ta!

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa citesti si articolul Despre perfectionism si standarde nerealiste.

Surse:

David Burns – Feeling Good: A New Mood Therapy, 2008

Carmen Ilea
Psiholog Cluj Napoca